2

joi, 28 mai 2009

731 de zile şi nopţi.. atâtea au trecut de atunci... Unele prea repede, altele prea greu... Extaz şi agonie împletite indistinct... zâmbete, lacrimi, iubire şi indiferenţă. Sfârşituri tragice şi începuturi pline de speranţă... Furtuni iscate din senin ce ne-au izbit de stâncile reci ale disperării... Râuri de lumină ce ne-au mângâiat sufletele obosite de atâta zbucium. Răni ce s-au vindecat miraculos şi cicatrici care vor rămâne. 

Ce suntem noi de fapt?! Două suflete legate de firicele invizibile pe care uneori încercăm să le rupem... dar ne întoarcem tot acolo... unde suntem 2. Două mâini amestecate în ceaţă... Două perechi de paşi lăsate în urmă, pe nisipul vieţii... Două bătăi de inimă ce răsună în acelaşi timp, dar în piepturi diferite.

Suntem tu şi eu... inseparabili (sper)... suntem NOI 2 (de 731 de zile)

Astăzi...

miercuri, 27 mai 2009

... trăiesc ca o umbră uitată de toţi şi de toate. Scăldată în lacrimi ce nu se mai opresc. Astăzi... aştept mâna care să-mi mângâie faţa şi vocea care să-mi spună că mă iubeşte. Şi simt cum parcă mă descompun în aşteptarea ta... cum parcă mă prăbuşesc în mine. Şi lacrimile astea ce nu se mai opresc.

Mă dor toate... dar cel mai tare mă doare sufletul pe care ţi l-am oferit cu atâta încredere şi pe care azi mi-l aduci înapoi. Dar nu-l mai recunosc! nu poate fi al meu!! Peste vechile cicatrici altele noi sângerează... e plin de vânătăi şi de durere mută ce nu se poate şterge. Este în genunchi în faţa ta... şi te imploră să nu-l ucizi de tot. Să nu-i răpeşti visele... să nu-i mai negi salvarea. Lasă-l să trăiască, pansează-i rănile, picură iubire pe vânătăile lui. Ţine-l în palmă şi uită-te atent... bucăţica aia plină de lacrimi şi sânge este singura care te va iubi orbeşte toată viaţa! Nu o lăsa abandonată pe cărări lipsite de speranţă!

Nu o lăsa să moara!

Naşte monştri...

sâmbătă, 16 mai 2009

... somnul tău... cu gheare ascuţite care-mi sfâşie iubirea transformând-o în... nimic. Mă împinge în braţe de fantasme care se deschid larg, pregătite să mă devoreze. Mi-e greu să lupt să le alung... mă ating rece, dar tu... tu nu mă atingi deloc. Caut în zadar mâna ta... privirea sau zâmbetul. Nu mă priveşti... nu îmi vorbeşti... mă laşi să cad în braţe umezi legată de ele cu lanţul greu al nepăsării tale.

Pustieşte sufletul... somnul tău... ca un suflu îngheţat şi plin de venin. Calcă în picioare... sparge... ucide... Cum să plec din calea lui? Cum să mă ascund şi unde? L-aş ignora, dar nici măcar atât nu mai pot face pentru că el nu mă lasă să îl ignor... pentru că se joacă sadic cu inima mea. O umple de lacrimi apoi plânge odată cu ea. O face să cânte apoi o loveşte din nou.

Urăsc... somnul tău... şi ceea ce face el din mine. De parcă două fiinţe ar împărţi acelaşi trup, aceleaşi molecule... dar sunt fiinţe diferite. Una trăieşte mereu cu nervii încordaţi, mereu cu ochii în lacrimi, mereu tânjind după ceea ce somnul tău îi răpeşte... TU. Se luptă mereu să te câştige, dar de fiecare dată te pierde din nou. Se zbate să îţi atragă atenţia, dar ochii tăi nu se opresc asupra ei. Plânge, reclamă, distruge, pleacă... dar NIMIC din toate astea nu reuşesc să te trezească.

Cealaltă fiinţă face doar un singur lucru: se roagă... se roagă ca nu cumva tu să te trezeşti prea târziu... când va fi fost devorată de fantasme, cu sufletul gol, dar plin de ură.

Reading me...