Cum sunt...

miercuri, 25 februarie 2009

E ciudat cum oameni care te ştiu de mult nu te cunosc decât puţin... care află despre tine doar ce vrei tu să le povesteşti... care te văd râzând sau suferind fără să înţeleagă de ce... Se uită la tine fără să te vadă, te aud fără să te asculte, trăiesc lângă tine fără să te simtă.

Sunt zile în care nici eu nu ştiu ce simt sau ce vreau, dar probabil că aşa păţim toţi uneori... Ştiu doar că sunt de o simplitate complicată, sunt un joc de lumini şi umbre, sunt un înger cu ochi de demon. Nu cred în iubirile eterne deşi le caut zi de zi... mă sperie responsabilităţile, dar tânjesc după stabilitate... nu fac promisiuni de teamă să nu le încalc... nu caut duşmani, dar nici nu mă feresc de ei. Spun adevărul... cel mai adesea prin priviri sau gesturi; iubesc soarele, dar simţurile îmi sunt treze numai noaptea... trăiesc râzând chiar dacă inima îmi plânge iar lacrimile le transform în ploi reci ascunse după nori.

Construiesc vise zi de zi... mereu altele, mereu aceleaşi. Urăsc singurătatea, dar şi agitaţia. Trăiesc fără să mă gândesc la ce va fi mâine, dar îmi fac planuri... mi-e teamă să nu-mi irosesc energia, timpul sau viaţa... sunt un copil ce vede lumea prin ochii unui adult... refuz să cresc, refuz să-mi pierd naivitatea... Îi iubesc pe ceilalţi, dar mă iubesc mai mult pe mine... nu vreau minciuni frumoase, incertitudini ori ipocrizie... Sunt un amestec de forţă şi sensibiliate, de aroganţă şi timiditate, de înţelegere şi suspiciune, de Rai şi Iad.

Sunt prea complicată pentru cei care mă cunosc şi prea simplă pentru cei care mă ignoră. Am ţeluri înalte, dar bucurii mărunte. Am pretenţii de la ceilalţi, dar mai multe am de la mine. Am nevoie de atenţie, grijă, iubire şi răsfăţ. 

Nepăsare...


Viaţa ne-a făcut pe toţi actori... râdem sau plângem la comandă, mimăm fericirea, tristeţea, respectul, ura şi chiar dragostea. Avem o mască, o scoatem un moment pentru ca, mai apoi, locul ei să fie luat de o altă mască. Suntem replicile palide a ceea ce lumea noastră ar vrea să fim, dar nu suntem nici pe departe ceea ce şi-ar dori sufletul nostru.

Pot fi multe lucruri pentru cei din jur.. pot zâmbi când ei zâmbesc, pot plânge când ei plâng, pot părea îngrijorată, emoţionată, entuziastă sau melancolică. Pot să-ţi fiu prietenă, confidentă, soră, iubită... înger sau demon... copil sau adult... pot aduce, cu un cuvânt, alinare sau otravă... te pot purta spre Rai sau te pot arunca în Iad... îţi pot fi pedeapsă sau binecuvântare. Te pot judeca sau ierta...

Pot ignora durerea pe care greşelile tale mi-o provoacă, o pot ascunde, pot zâmbi chiar dacă aş vrea să plâng.. te pot minţi că e totul bine.. te pot chiar ierta.. dar NICIODATA nu voi ierta NEPĂSAREA! Stropii ei reci distrug tot ce ating şi îmi ucid visele, speranţele, sufletul... TOT!

Îmi anihilează spiritul, îmi ucid iubirea, îmi aduc lacrimi, îmi sfâşie aripile...

Şi aş putea trece şi peste asta, te-aş putea minţi din nou, aş putea chiar să mă mint pe mine... dar NU VREAU! Nepăsarea ta îţi va aduce nepăsarea mea... în schimbul suferinţei pe care o provoci îţi voi da şi mai multă suferinţă... vei simţi şi tu răsuflarea rece a deznădejdii şi îţi vei dori să nu mă fi neglijat vreodată.  Dar atunci va fi doar... PREA TÂRZIU

Măştile

marți, 24 februarie 2009

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, dar de câte ori le acordăm atenţie? Ne-am obişnuit să privim măşti şi să le acceptăm ca atare.. ne îmbrăcăm în scuturi cu care defilăm apoi pe străzi în faţa celorlalţi.. ei ne privesc cu nepăsare şi trec mai departe. Ne-am obişnuit să ne purtăm masca, să ne ascundem slăbiciunile, bucuriile sau tristeţile, dorinţele, visele sau speranţele. Le ascundem pe toate cât mai adânc în noi, aşteptând mereu aprobarea cuiva pentru a le elibera din captivitate.

Nimeni nu ne cunoaşte de fapt.. nici măcar cei pe care pretindem că îi iubim.. nici măcar noi înşine... suntem laşi şi egoişti, ne e teamă că ceilalţi ne vor privi altfel, că nu ne vor mai "iubi".. ne e teamă să fim cum vrem să fim, ne e ruşine de ce simţim.. ne asumăm resemnaţi un rol pe care îl jucam toată viaţa... Când oare vom reuşi să renunţăm la măştile ce ne mutilează sufletele şi personalităţile?

Încearcă să îţi aminteşti când ai privit ultima oară pe cineva în ochi... ce ai văzut în spatele lor? Ai încercat să le descifrezi tainele? Ai văzut oare sufletul ce strălucea în ei? Ai auzit cuvintele nerostite sau le-ai simţit durerea?

Tu ce vezi când priveşti în ochii mei? 

Energy

luni, 16 februarie 2009

Privesc în jurul meu mereu... văd şi simt acelaşi lucru... tristeţi ascunse şi zâmbete disimulate, iubire fără esenţă, suflete golite. Mă întreb de ce toate astea, pentru ce, la ce ne folosesc? Irosim timpul degeaba, nu realizăm nimic, trăim în van. Am uitat ca nu avem decât o viaţă la dispoziţie... câţiva ani pe care ii petrecem plângând, nefericindu-ne pe noi şi nefericindu-i pe ceilalţi. 

Încerc zi de zi să ies din rutina asta bolnăvicioasă... să fac ceva cu viaţa mea pentru ca la sfârşit să pot spune că am trăit. Refuz să o irosesc, refuz să intru în tipare, refuz să fiu un mic roboţel. Ştiu că pot face CEVA! Lucruri frumoase, importante... lucruri care să aducă fericire. Vreau să mă înconjor de oameni care TRĂIESC, nu care doar RESPIRĂ. Vreau să mă înconjor de oameni care VIBREAZĂ, nu care doar se MIŞCĂ. Vreau să mă înconjor de VITALITATE, nu de AMORŢIRE. 

Am prea multă energie pe care nu vreau să o las să se piardă... sângele îmi curge prea repede prin vene... viaţa respiră prin fiecare por... şi vreau să o trăiesc la maxim, în ritmuri nebuneşti, frenetice...

Farâmă de suflet

miercuri, 11 februarie 2009

Mi-am luat azi sufletul în mâini... l-am privit cu atenţie căutând ceva cu privirea. Într-un final, am găsit... o bucăţică ce vibra zglobiu, strălucitoare. Emană bucurie şi zâmbete şi viaţă. E plină de culoare... parfum de flori... gust dulce de ciocolată şi caramel... şi acorduri de vioara. E cea mai frumoasă bucăţică din sufletul meu!

Am desprins-o cu grijă să nu-i risip splendoarea şi am aşezat-o lângă mine... I-am căutat veşminte alese şi am ambalat-o frumos.  Am împletit-o cu raze de soare şi praf de stele şi am închis în ea speranţe, vise şi iluzii. Panglici de mătase au legat stropi parfumaţi de iubire, presăraţi peste cuvinte...

Am creat o minune... am facut o magie... şi toate pentru tine... pentru o privire caldă şi pentru zâmbetul tău. 

Înger sau Demon

luni, 9 februarie 2009


Mă pierd deseori în gânduri cu tine ca într-un labirint necunoscut... şi ploi cad peste mine... şi raze stau deasupra mea. Te găsesc în colţuri nebănuite şi te caut apoi zile în şir... mă priveşti zâmbind şi îmi întorci spatele, nepăsător... Mă prinzi de mână când mă rătăcesc şi apoi mă laşi să cad.

Încerc să aflu cine eşti de fapt... dar ori de câte ori descopăr ceva constat că e doar o iluzie... uneori eşti om, alteori fantasmă... uneori înger, alteori demon. Şi eu, captivă la mijloc... plângând şi râzând... iubind şi urând... trăind şi agonizând...

Un amestec de crudă durere şi dulce plăcere... un nectar înveninat... o petala uscată, dar parfumată... iubire ascunsă în priviri nepăsătoare... şi un suflet prins între realitate şi îndoieli, neştiind ce să creadă, neştiind ce să spună, neştiind ce sa facă.

 

Reading me...